Sofisme, mi se spune.
Viaţă, răspund eu.

Cât despre dragoste ca principiu, eu nu pot să spun nimic. Pot să spun doar despre dragoste ca viciu. N-am auzit până acum pe nimeni care să trăiască dragostea ca pe un principiu de viaţă, plan de viaţă, „mod de viaţă”. Dar ştiu nenumăraţi, cu mine cu tot, care trăim dragostea ca viciu, ca şi când ar fi cafeaua de dimineaţă, ţigara de după masă, paharul de seară. Noi, cei care sorbim dragostea ca pe monoxid de carbon, care ajungem dependenţi de... Noi suntem cei fără speranţă, noi suntem cei care vom arde împreună într-un iad incredibil de încăpător, în care fiertura se face în sentimente nefireşti, niciodată afară din noi, întotdeauna înăuntru, într-un interior în care albul nu pătrunde şi nu comunică, interior în care albul nu e niciodată gri. Într-un interior în care albul nu e. Şi când în sfârşit punem mâna pe el, folosind evident simţurile exterioare, îl murdărim, îl împroşcăm până când plecarea este singura izbăvire. Omorâm albul ca şi când ar fi dintre noi. Şi ce am putea face (mai bine să nu fiu laşă, ce aş putea face) când iubeşti cu durerea de a te despărţi de un rinichi, pentru tine indispensabil, pentru celălalt o smochină sfrijită, inutil şi bolnav? Şi îl dai oricum, ştiind că e inutil, dar că acum, că ştii că ar trebui dat, nu poţi să nu-l dai.

Sofisme, mi se spune.
Viaţă, răspund eu.

Treburile astea în cercuri cu explicaţii redundante şi fără referinţe clare către premise pentru formularea unor concluzii sănătoase, amestecurile astea cu iz stătut de literatură proastă şi filosofie de cafea, astea sunt viaţa. Fără sclipici şi papuci de cleştar, fără palmieri şi păr strălucitor, fără lumini flatante şi greutăţi optime. Iubirea asta bolnavă, care vine din negrul tău, din nevoi subiective de (in)validare, ea este singurul mobil.

Pe tine te urăsc. Ţie îţi dau anii mei, frumuseţea mea, părul meu, mintea mea. Al tău e corpul meu. Şi negru precum sclavii care pun mâna pe alţi sclavi mai slabi, anulezi totul. O ridicare de mână, una de ton şi totul e pulbere. Şi eu rămân acolo cu rinichiul meu sfrijit într-o mână şi un cord nefuncţional în cealaltă şi le depun la picioarele tale împietrite până sus. Eu ce să mai fac cu ele?

Alina sunt. Prea puţin. Alina Brebenel. Prea mult.


Eu sunt Alina Brebenel. Şi acum mă revolt. Mă revolt pentru că un dobitoc a coborît cultura în stradă. Mă revolt pentru că oameni care n-ar trebui să ajungă în preajma cărţilor se dau autorităţi sensibile în materie. Mă revolt de câte ori văd cretini citind sub pretextul iluminării. Mă revolt pentru gândurile furate de la alţii. Mă revolt împotriva mimetismului de doi bani, al zâmbetelor false de înţelegere, mă revolt împotriva universităţilor care susţin diletantismul ieftin.


Mă revolt aici, a scuză, ca să arăt că eu nu sunt aşa. Sunt fix la fel. Pentru că dacă aş fi altfel, aş strânge de gât fiecare dobitoc de student cu pretenţie de intelectual după trei încercări eşuate de a scrie Nietzsche corect şi de a-şi da cu părerea despre prostituţia intelectuală în România.

Am părul prea negru, prea mulţi pantofi şi am citit prea multă literatură. Am ascultat prea multă muzică, fumez prea mult, beau prea multă cafea, am prea multe probleme cu autoritatea. Mă revolt prea mult. Am prea multe haine, casa mea e prea dezordonată, viaţa mea e prea dezordonată, am iubit prea mult. Sunt prea răsfăţată. Prea.

Am călătorit prea puţin. Am prea puţini prieteni. Îmi plac prea puţini oameni. Beau prea puţină apă. Prea puţin organizată. Prea puţin îmbrăcată. Sunt prea puţin împlinită. Prea puţin fericită. Prea puţin într-un singur loc. Prea.

Alina Brebenel a citit la un moment dat, într-un telefon: "Pentru că nu puteam să mă decid între filosofie şi religie, între credinţa în raţiune şi raţiunea de a crede, le-am abandonat pe amândouă în favoarea literaturii."

Alina Brebenel se revoltă în numele acestui gând.
Pentru cei care au trăit şi au crescut în lumi paralele. Pentru cei care înţeleg fanfarele ţigăneşti, dar şi că pianul este cel mai trist instrument care poate exista. În numele celor care ştiu că Boris Vian nu a scris doar "Spuma zilelor". Pentru cei care n-au făcut niciodata nimic suficient. Pentru cei care sunt prea puţin şi prea mult. Niciodată prea proşti.

Mi-am amintit subit de "you learn to pay attention". Nu vreau sa uit asta, si nu am timp sa dezvolt. Asa ca il las aici.

"Well then how you can be certain to find them? And if you do find them, are they really the one for you or do you only think they are? And what happens if the person you're supposed to be with never appears, or, or she does, but you're too distracted to notice?"
"You learn to pay attention."

Romanul "Room at the top", într-o traducere nefericită a titlului ("Drumul spre înalta societate"), este cartea de căpătâi a lui John Braine. Joe Lampton, este personajul orfan, cu pregătire mediocră, ce se fâţâie în 285 de pagini croindu-şi loc spre lumea luxului şi a puterii.

Totul se întâmplă într-un orăşel numit Warley. Cu fete bogate, cu cârciumi decente şi o trupă de teatru pentru amatori. Locul în care eleganţa obliga oamenii să nu discrimineze din motive economice. Locul în care existau proprietari de fabrici de maşini. Locul în care existau fete necăsătorite ce urmau să moştenească imperii. Locul în care, pentru că lumea e crudă, el era un simplu contabil cu ceva şarm.


Alice Aisgill este o femeie măritată de 30 de ani. Inteligentă şi frumoasă. Joe Lampton se îndrăgosteşte de ea la o bere bătrână. La o masă ferită, pune pentru prima oară semnul egalităţii între prietenia unui bărbat şi pe aceea a unei femei. Totul continuă în micul ei Fiat, în apartamente împrumutate şi în Cumley.

Susan Brown este moştenitoarea unui imperiu. Este viitoarea soţie. Susan Brown poartă bluze transparente şi rochiţe vaporoase. Susan Brown este mijlocul kantian. Frumoasă, încântătoare, supusă.

Se creează un triunghi conjugal, din care Susan iese însărcinată, iar Alice moare într-un accident de maşină. Joe Lampton devine proprietarul imperiului Brown. Joe Lampton e un învingător.

Dacă Joe nu i-ar fi spus lui Alice, în ziua aceea când au fost în Cumley "Mă potrivesc cu tine, fată.", dacă nu şi-ar fi amintit fiecare detaliu din corpul ei, poate că nu l-aş fi urât cu atât de multă înverşunare. Dar pentru că stiloul lui Braine a fost necruţător, m-am bucurat a răzbunare când Lampton a mărturisit: "Strângând-o în braţe puternic pe Susan, am simţit cum mă cuprinde un sentiment de singurătate atât de real, ca mirosul de cimitir al buruienilor."

Deşi nu se mai poartă pălării ca în anii 50, şi plimbările cu maşina de dragul împrejurimilor sunt passé, profilul lui Joe Lampton se regăseşte încă în oameni. "Room at the top" este o lecţie că, indiferent dacă guvernul rămâne în picioare, dacă salariile se micşorează, nu trebuie s-o omorâm pe Alice. Pentru că, în 285 de pagini, Braine demonstrează prin puterea exemplului că Alice Aisgill trebuie să trăiască. De dragul nostru.

Justific postul ăsta printr-o replică de final a unui film de-al lui Christoffer Boe: "E un film. E doar o construcţie. Şi tot doare."

John Braine face parte din mişcarea tinerilor furioşi ("the angries") a anilor 50. Un grup de scriitori infatuaţi cu ei înşişi, revoltaţi împotriva capitalismului sălbatic englez, ce răfulau prin stilou. "Priveşte înapoi cu mânie" a lui Osborne, piesă de o incredibilă actualitate şi astăzi, este piatra de temelie a mişcării.

Ancestors, hear my plea. Help me not to make a fool of me. keep my father standing tall.

Cap IV sau Alina si piatra

Alina conduce. Si e un sofer destul de bun. De cele mai multe ori. Nu face greseli tampite, viteza cu care se deplaseaza e acceptabila. In zilele bune, face parcari laterale din doua miscari. In zilele proaste...Dar asta nu conteaza.


Pe podul Grant, o dupa-amiaza frumoasa in care surorile Andrews dadeau ce au ele mai bun in sistemul audio al masinii, iar eu cantam ca o pisica afona impreuna cu ele din toti rarunchii, ignorand total invalmaseala din juru-mi. In fata mea, un tip si-o tipa. Ea la volan. El in dreapta. Incredibil de neatenta, ajunge sa puna o frana de ultim moment, astfel incat pentru o secunda am simtit ca masinile noastre se vor imbina in cel mai dizgratios mod cu putinta. Scuturata de nervi, incep sa vorbesc de una singura despre cat de periculos e sa nu fii atent la ce se intampla in trafic, despre cat de cretina trebuie sa fii sa stai sa te pupi cu prietenul tau cand conduci si "ce dracu avea sa-ti spuna atat de important?"...Tacere. Alina isi aminteste si o bufneste rasul. Zice "pizda ma-sii" si depaseste cuplul buclucas.

Nu cu foarte multa vreme in urma, in exact aceeasi masina, Alina, minunata persoana care acum tine predici despre conduita in trafic, a reusit sa loveasca masina din fata, ascultand absorbita persoana din dreapta ei.

Si astfel a luat Alina piatra si a pus-o in buzunar. Poate o sa aiba o alta ocazie sa o arunce in fata cuiva.

"A woman like you, wearing the clothes you tend to wear... People will think things. Bad things."
"What things?"
"That you are a prostitute and possibly for sale. What should we do?"
"Well, first we should agree on a price."